Când ai plecat, nu m-am vindecat cu altcineva

De fapt, nu m-am vindecat niciodată.

Poate pentru că, în adâncul sufletului, nici măcar nu voiam asta. Uneori îmi mai trecea prin minte, că nu atunci, nu după câteva luni, dar la un moment dat ai să realizezi ce ai pierdut.

Mă obișnuisem cu dorul pe care ți-l purtam. Mă obișnuisem să le spun oamenilor că, undeva, cândva, a fost un om acolo, deosebit, lângă mine, căruia i-am făcut loc în sufletul meu.

Și de acolo, sincer, nu te-am lăsat să pleci niciodată. Da, ai plecat fizic, dar din suflet, din gândurile mele, nici vorbă de așa ceva.

Te țineam strâns parcă cu dinții și de fiecare dată, în loc să te uit, te iubeam din ce în ce mai mult.

Pentru că, vezi tu, niciodată nu ți-am dorit răul, ci dimpotrivă.

Nu am vrut să mă vindec de tine cu altcineva. Simțeam că încalc toate promisiunile făcute, că mă mint pe mine.  Și știi și tu cum se spune, cel mai rău în viață e să te minți singur.

De ce să mint că îmi e bine când sufletul meu nu voia alt om, ochii mei nu vedeau pe altcineva, buzele mele nu doreau să sărute alte buze, decât ale tale?

De ce să-mi bat joc de oameni doar de frica singurătății?

Am ales să aștept. Ce? Nici eu nu știam . Așteptam să te uit? Așteptam să te întorci?

Într-un final, ai venit. Atunci a fost momentul când eu am revenit la viață.

De atunci, n-ai mai plecat niciodată.