Gelozie?

Probabil nu există cuplu care să nu fi avut vreodată discuții pornind de la gelozie.

E ceva firesc, uman, să te mai apuce așa, câte o criză, două, din nimic.

Nu de alta, dar unde ar mai fi farmecul?

Mai ales noi, femeile, avem darul ăsta de la Dumnezeu. Păi cum să nu ți se umple inima de bucurie când, după ce i s-a spus un „Bună!” și ți-a văzut privirea aia de parcă începe "al Treilea Război Mondial", brusc are dureri de cap, gândindu-se la ce urmează?

Glumeam. Dar totuși, cred că o relație fără gelozie nu este o relație completă.

Ea e acolo exact când nu trebuie, unde nu trebuie, la ce oră nu trebuie, într-un moment deloc potrivit.

Și sincer acum, după astfel de gelozii, nu urmează cele mai frumoase împăcări?

Sunt o persoană geloasă. Cu măsură, zic eu. Peste măsură, zice EL.

Sunt o fire vulcanică, mă aprind repede și nu gândesc prea mult în astfel de situații,  înainte să scot ceva pe gură. Sunt posesivă.

În sensul că ce e al meu, e al meu și atât. Privirile discrete ațintite asupra lui, când suntem pe stradă, nu mă deranjează. Dimpotrivă, sunt mândră. Sunt conștientă că este un bărbat frumos, inteligent, care arată bine. Așadar, are și admiratoare.

La ce am învățat să mă gândesc în situații de genul?

La cât de bine i-ar sta uneia cheală, alteia fără dinți în gură și așa mai departe.

Glumesc, din nou.

Singurul lucru la care mă gândesc este că eu i-am câștigat sufletul.

Și, pentru mine, asta e mai mult decât suficient.