Mi-e dor de tine, bunico...

Îmi lipsești enorm.
Au trecut aproape doi ani de când nu mai ești.
Doi ani de când ai plecat și ai lăsat un loc gol în sufletul meu. Te-ai ridicat la cer într-un moment în care viața nu-mi era deloc roz. Ai adus și mai multă suferință.
Și știu, crede-mă că știu, tu nu ai vrut să mă superi niciodată. Poate și de aceea ai plecat acolo, sus. Să faci unele lucruri să se întâmple. Poate că nimeni nu-mi vedea tristețea în privire și tu ai plecat acolo ca să rezolvi lucrurile. Și ai făcut-o.
Mi l-ai readus pe EL. Ai vrut să-mi faci lacrimile să dispară, erau prea multe. Și ai reușit. EL a venit la puțin timp după ce te-ai stins. A fost lângă mine și mi-a șters lacrimile. Lui îi povesteam mereu cât de mult îmi lipsești. EL a ascultat cât de dor îmi era să mă cerți că sunt îmbrăcată prea subțire, că mănânc prea puțin sau că te vizitez prea rar.
Lui i-am spus cât de mult te zbăteai să-mi faci poftele și cât de bun îți era sufletul. Și tot el știe cum îmi sărutai mâinile de fiecare dată când te vizitam, ca și cum îți aduceam cel mai frumos dar. 
Știi? 
Până în ziua de azi, EL e singurul care mai face asta. E singurul care, atunci când mi-e greu și sufletul mi-e îngenuncheat, îmi sărută mâinile.
Îmi lipsești, bunico... 
Aș da ani din viață, dacă aș avea ocazia, să mai pot simți măcar o dată îmbrățișarea ta. Să te mai pot vedea în fața porții măcar o dată, așteptându-mă.
De acolo de unde ești, îți cer doar un lucru.

Ai grijă de sufletul meu! Ai grijă de EL, pentru că doar așa poți avea grijă de mine...

Comentarii

Postări populare